Mi-ai aruncat pe suflet cioburi incinse incat sa nu mi te pot scoate din minte. Si-mi esti o naluca nastrusnica ce imi chinuie visele in abis de stele si cumva iti iubesc alura de cavaler ce nu-mi completeaza jumatatea. Am crezut ca esti un vis transpus in realitate, un vis pe care-am incercat sa-l descifrez de secole de secunde si-as vrea sa-ti martuieresc ca mi-ai maturat sufletul de plumb, mi-ai aruncat cu praf de pusca pe ranile pe care timpul mi le-a oferit, ai plecat de nebun intr-o lume tampit de perfecta si nu te-ai uitat in urma.. la mine.. la trupu-mi firav si tamp, mi-ai acoperit ochii cu norii din ceruri si m-ai facut sa cred ca exista un " rai" doar pentru mine, doar pentru visele mele, mi-ai colorat zambetele in curcubee himerice, mi-ai dat sa beau iubire de fiecare data cand soarele imi mangaia chipul.Oare tu, TU, m-ai iubit vreodata, mi-ai devorat trupul asa cum ti-am devorat eu fiecare privire? Ai uitat ca mi-ai promis luna si stelele? am ramas cu stelele strivite in fata usii mele si te-ai dus. Dar inca sper sa-ti limpezesti gandurile, sentimentele si sa-mi canti din nou iubire.
Am ramas un suflet pustiit, fara umbra, fara fericire, mi-ai furat pana si ultimul zambet pe care l-am ascuns in buzunar, ultima farama de speranta pe care mi-am purtat-o pana la ultima rasuflare de fericire.
Am scapat de o fantoma a fericirii care-mi inunda viata de "altceva" dar cumva parca nu regret ca te-am pierdut, si asta pentru ca mi-am alinat singuratatea cu o amagire a alter ego-ului meu si cumva am fost egoista sa cred ca viata se poate schimba in zile senine.
Am invatat ca uneori e bine sa ne inundam in siguratate si cumva, monologul asta pare o nebunie daca il recitesc in surdina. Am cantat un cantec fara vreo nota anume, dar cumva in lumea mea a fost cel mai frumos din umila mea existenta.
Fericirea e o aspiratie, un vis de neatins uneori, o poezie de dragoste, ca uneori poate fi si trist.
Si ma trezesc din vis. A nu-stiu-cata-oara.
