Pierduti in praf de stele

O cămașă pătată de un ruj roșu intens, o sticlă de vin și niște lumânări deja folosite în exces. Doi oameni, el și ea, stau întinși pe un pat îmbibat deja în prea multa dragoste. E prea multa liniște, deși atmosfera e una plăcută și îmbietoare, parcă potrivită pentru niște cuvinte frumoase. El, simțindu-se mai curajos, se ridică si ii spune ei: " Pot sa-ti spun ceva?" "Zi-mi, te rog, dragule" "Cred ca te iubesc și cred ca ar trebui sa știi asta" "Nu vorbi prostii. Nu știi ce vrei, nu știi ce vorbești" "Nu sunt prostii, chiar știu ce simt. Nu crezi ca am dreptate pentru ca poate, în interior și tu la rândul tău simți același lucru. Recunoaște că așa e." "Nu strica momentul, nu e cazul, nu mă vrei de fapt... nu merge mai departe cu asta" ea, se ridica și pleacă. Nu înțelege sau doar mintea ei o oprește sa recunoască de fapt? El, dezamăgit încearcă să-și revină în fire. Oare "ea" are dreptate? simte asta din cauza relațiilor fizice de pana acum? Nu. E mai mult decât atât. Sângele i se îneacă de bucurie de fiecare dată când zâmbește, de fiecare data când lumina îi mângăie pielea atât de fina, îi iubește râsul de copil și parul care ii da un aer atât de feminin. În ochii ei vede dragostea și o simte din nou. N-a uitat el să simtă, ea nu vrea să simtă. Îi e frica. Sigur îi e frica, vede asta în toate șoaptele discrete, în toate gesturile draguțe. " Nu pleca. Știi... tu ești piesa care lipsește. Tu ești... " îi spune șoptind cu teamă, dar prea târziu. Deja a plecat. Dar și mâine îi va spune la fel, și de data asta va fi : "Te iubesc".