Se spune ca odata cu trecerea timpului ranile trec,iar toate lucrurile revin la normal.
Au trecut ani de-a randul si inca il tine captiv,nu poate uita,nu ii poate da drumul,nu isi poate scoate imaginea lui din minte.
Sta intr-un spatiu gol,intre 4 pereti,doar cu amintirea celui pe care l-a iubit...si-a pierdut mintile treptat si ar fi vrut sa dispara durerea dar timpul a fost rece cu ea....Melancolia si linistea care o inconjoara acum au transformat-o intr-o femeie muta,fara sentimente si fara suflet,o femeie care raneste doar cu privirea si incalzeste doar cu zambetul pe care il schiteaza din cand in cand iubirea de care inca isi aminteste...
Acum nu se mai tortureaza,nici nu se mai uraste,de fapt nu se mai recunoaste aproape deloc,iar copilul ce-l poarta in pantece o ajuta sa supravietuiasca.Copilul acela e speranta ca mai are o sansa la viata si o sansa de a iubi,chiar daca nu va mai fi iubita niciodata.Ranile nu vor trece niciodata,timpul nu va rezolva nimic.Iubirea de fapt nu exista pentru persoanele care au pierdut,iubirea e doar o poveste care nu are final...
