ca-ntr-o dimineaţă rece,
stau singură şi ascult tăcerea morbidă
şi parcă tot ce mă-nconjoară a murit.
Amintirea ta îmi bântuie visele
încât nu-mi mai pot mişca inima.
Aud ecoul tăcerii tale incolore
pe perna mea.
Corpul mi-e străin de propria-mi minte
şi nu vrea nicicum să simtă.
Doar fiorul vocii tale surde
mă mai face să tresar uneori.
Încă-mi şopteşte inima ta în vis,
şi-ţi simt ura rece lângă umăr,
nici măcar să te sărut nu pot,
căci mi-ai încătuşat buzele cu întuneric.
