Acest articol contine expresii care pot parea sau pot duce la situatii lacrimogene.Aceasta nu este intentia mea.Aviz celor care se emotioneaza mai rapid.
Simt nevoia sa fac anumite afirmatii si sa clarific anumite situatii(subliniez faptul ca nu imi plang de mila si nici nu cer compasiune!)pe care nu multi dintre voi le stiti.Nu tin neaparat sa imi fac publica viata mea sau parte din ea,dar scriind aici e singura modalitate prin care ma pot exterioriza fara sa imi fie frica de reactii..sau de comentarii rautacioase.
O sa incep prin a spune ca am crescut de la 6 ani doar cu mama si cu sora mea din motive mai mult sau mai putin importante,de aeea motivul am sa-l tin doar pentru mine.Asadar am crescut intro familie doar de fete si am avut o copilarie care m-a pregatit pentru viata de adolescent si pentru cea de adult.Am invatat sa ignor toate comentariile rautacioase din partea celor care ma tachinau si am invatat ca cel mai bine e sa iti porti singur de grija.Familia m-a invatat sa nu aspir la ceva ce nu pot avea niciodata,iar astfel am fost crescuta modest, dar nu mi-a lipsit niciodata nimic.Am avut parte de caldura din familie si lucrurile necesare "supravietuirii".Am avut vise si aspiratii ca orice copil dar am avut intotdeauna in cap doar ceea ce conta.
Am fost in generala un copil bun,mi-am implinit o parte din vise si mi-am castigat respectul fata de colegi si profesori.Nu am fost niciodata favorizata din cauza situatiei mele materiale si cu atat mai putin din cauza celei familiale;am vrut mereu sa fiu tratata ca un copil normal ca si ceilalti colegi ai mei.Nu am avut parte de o copilarie ca ceilalti..inconjurata de jucarii si zambete, ci mai degraba am avut parte de o copilarie care m-a pregatit sa-mi dezvolt anumite indeletniciri si simturi..Am avut grija de mine si de sora mea mai mica timp de multi ani cat timp mama muncea si nimeni nu a avut vreodata habar de asa ceva...Am fost fericita ca am reusit sa invat bine si sa aspir la un liceu bun.Timida si fara incredere in mine nu am avut aspiratii foarte mari desi la "nivelul" meu de atunci nu trebuia sa imi fac griji.Am ajuns in final la liceu, la liceul de informatica unde mi-am dorit sa ajung inca din clasa a cincea.Pe vremea aia aveam doua burse,pentru care muncisem din greu pe parcursul anilor..si nimeni nu a stiut.Am invatat sa-mi intretin familia si sa zambesc si sa fiu cu capul sus mereu ...am fost mandra ca am crescut intrun mediu care nu mi-a facut niciodata rau,ci dimpotriva m-a invatat sa fiu mai responsabila si mai matura.
M-am maturizat la o varsta frageda si am facut anumite lucruri pe care ar fi trebuit sa le fac mai tarziu,dar nu am regretat niciodata faptul ca am crescut fara un parinte.Multi dintre apropiatii mei sau ai familiei mele tot timpul ne admira..si mai mereu se mira..de faptul ca am supravietuit...mi se pare cinic.Am ajuns pana aici pentru ca inauntrul meu sunt o luptatoare si nu am aratat niciodata ca imi lipseste ceva sau ca eu cheltui 10 lei intro saptamana si nu 100 de lei ca majoritatea.Nu am avut niciodata pretentia de a-mi dori sau a cere ceva ce nu mi se cuvine.M-am obisnuit "modesta" si fara prea multe complicatii.Si totusi sunt o fiinta care iubeste la fel de mult ca oricare persoana normala..pentru ca ma consider normala si la fel ca ceilalti si nu vreau sa fiu compatimita sau sa-mi arate cei din jur mila doar pentru ca situatia mea e mai "nefericita" din punctul lor de vedere.
Spun toate lucrurile astea nu pentru a impresiona, ci pentru a lamuri o data pentru totdeauna anumite lucruri.Nu vreau sa schimb nimic la mine.Vreau sa raman aceiasi fetita cresuta de mama,puternica si luptatoare si vreau sa mi se acorde aceiasi atentie ca si pana acum(adica normala nu exagerata).Sunt o luptatoare si o sa reusesc mai devreme sau mai tarziu sa-mi ating toate scopurile.
P.S:Cu lacrimi in ochi spun mandra ca nu regret nimic din tot ce mi-a oferit viata pana acum.
