Blindess in my soul

M-am uitat cumva in trecut si mi-am desenat o schita cu toate momentele din viata mea, bune, rele, de tot felul. Mi s-au intamplat atat de multe in ultima vreme incat am uitat sa le cantaresc si sa pun in lumina pe cele bune. Am privit recent si m-am focusat doar pe cele negative si am simtit automat ca-mi pierd mintile. De ce spun asta? Nu m-am mai bucurat de nimic, nu am mai zambit, am incercat sa ma izolez intr-un colt din mintea mea si-am ramas doar intre 4 pereti goi, fara nici o poveste, fara trairi, fara nimic. Am ajuns iar in postura de a fi eu cu mine. Si intr-un moment de luciditate am spus stop... Nu mai vreau tristete, intuneric sau orice altceva care sa ma faca sa ma faca sa cred ca sunt singura pe lumea asta. Si m-am ridicat.. din nou si din nou si din nou si parca universul vrea sa ma loveasca, dar n-am sa il mai las de data asta. M-am decis sa privesc partea plina a paharului desi de cele mai multe ori m-am dezamagit. Am realizat ca nu sunt eu problema si ca fac orice-mi sta in putinta sa imi cladesc o viata frumoasa. Nu pot schimba lumea si nici mentalitatea unora dar imi pot crea fericirea in lumea mea. Cu mana pe inima, sunt un om implinit.

Ante scriptum, post scriptum

 În ultima vreme mi-am adresat o mie de întrebări... o mie de de întrebări la care încă sper sa descopăr un răspuns, fie el corect sau nu. Și ma întreb uneori: „Cine sunt eu? Ce caut aici? Care este menirea mea în viață?” , iar cumva, după soiul asta de nelămuriri și neliniști, îmi trece prin cap oarecum faptul ca mintea îmi joaca feste. Cumva parca știu ca subconștientul meu, satul de monotonia din jur, își dorește să-mi tulbure rațiunea. Nici la asta nu găsesc răspuns, și e cumva o neliniște lăuntrică antagonistă cu atitudinea și înfățișarea mea cotidiana, dar mintea ma forțează sa caut sensul și logica propriei minți. Oare ce se afla în spatele ideilor ce-mi trec prin cap și de ce ma gândesc la ele? Sau poate... visez? Visez cu ochii deschiși ca ar trebui să mă cunosc dincolo de fiinta? Dincolo de rațional și banal? Dacă da, atunci de ce sunt încă aici și de ce nu-mi pot închide ochii noapte de noapte pentru ca nu pot medita la altceva? Mă opresc din gând și aspir la fericire, liniște, înțelegere, iubire și toate tâmpeniile la care reacționez diferit și simt ca sufletul și spiritul meu sunt chemate spre un alt imaginar, unul ce nu poate fi deslușit, dar se simte atât de frumos încât e morbidă imaginea-i oglindita în mintea mea.

Sunt conștientă ca poate fi lipsa de somn ma atrage într-un stupid imaginar și nu de multe ori confund senzația cu o mica nebunie sau poate s-a schimbat lumea într-un timp absurd de scurt? N-aș crede, mai degrabă o latura ascunsă din subconștientul meu îmi dictează acțiunile. Încă caut fericire, sau ea m-a descoperit pe mine după nesfârșite chemări și ritualuri absurde, am reușit sa s-o conving să-mi otrăvească eul. E atât de târziu, iar ochii mei ma urăsc, dar tot ce-mi trece prin minte nu-mi dă pace. E ca și cum am murit, dar de fapt trăiesc la un alt nivel. Cum e posibil așa ceva?

" Oare am fost altcineva acum câteva secunde? Voi fi altcineva peste câteva minute? "

Rise from the ashes

        Suntem oameni, suntem buni si suntem rai si cateodata nu realizam cat de mult cantaresc actiunile noastre. Luptam in fiecare zi cu demonii din adancul sufletului si exista situatii cand nu ne dam seama cand ranim pe cineva chiar si cu cateva cuvinte aruncate in aer.
       Suntem robotii fortati de societate sa-si inhibe sentimentele si actiunile benefice bunastarii vietii pe care am vrea s-o avem, ne e teama sa fim sinceri cu noi insine cateodata, ne e teama sa iubim, sa fim fericiti, pentru ca fugim de nefericire si dezamagiri. Luptam in fiecare zi cu lupii din jurul nostru si sunt si batalii pe care le pierdem inevitabil cu viata, ca deh asa trebuie uneori, dar ce e important e sa stim sa constientizam ca e doar o batalie, nu e razboiul cu insasi viata.
       De multe ori m-am aflat in situatia de a simti ca totul se prabuseste in jurul meu, si nu de multe ori am avut impresia ca tot ce mi se intampla e rau desi poate circumstantee indicau altceva, dar pe parcursu vietii, incet, incet am ajuns a concluzia ca si in lucrurile negative intalnite in viata de zi cu zi exista si parti bune, sau parti din care poti invata sa te ridici, sa tii capul sus si sa zambesti asteptand o noua provocare. In felul asta pot spune ca am ajuns sa fiu un om puternic, sau cel putin creierul meu a constientizat ca nu e poti avea pe toate, dar asta nu inseamna ca nu poti spera la ceva mai bun in ziua urmatoare. Roboti sau nu, trebuie sa ajungem sa ne bucuram si de zilele senine, de prieteni, de familie, iubiti si tot ce e bun pe lumea asta. Da, aripie ingerilor pot fi frante dupa numeroase batalii, da suntem oameni si gresim, dar trebuie sa stim sa ne cerem si iertare noua insine in primul rand ca sa putem trece peste toate hopurile. Nimeni nu spune ca e usor sau ca a fost vreodata usor, la urma urmei parca a ramas cumva intiparit in mintea nostra ca asa ar trebui sa fie.
         Dar oare nu avem si noi ceva de spus in privinta asta? Ba eu cred ca da si putem schimba multe daca ne uitam si a cei din jurul nostru si daca luptam pentru tot ce inseamna entitatea noastra. Lumea e crea, cruda, nemiloasa si e in stare sa te calce in picioare atunci cand ai cazut, dar nimeni nu-ti poate ua demnitatea si tot ce crezi pana in punctul maxim.
         Asa ca, voi, toti oamenii frumosi, plini de calitati si puternici din lumea asta, nu disperati, in orice moment aveti pe cineva mereu anga voi, daca nu fizic, spiritua cu siguranta. Sunt aici, sunteti acolo si asta e tot ce conteaza.


Crede in tine.

O lacrima si-un adio?

Draga singuratate, draga straine,

             As putea spune ca nu mi-a fost dor de tine, as putea spune ca ma tin cu dintii de tine atat de tare incat am impresia ca vom ramane impreuna pana la sfarsit. Si undeva ego-ul meu tampit nu ma lasa sa te alung, undeva in surdina as vrea sa urlu si sa spun ca as vrea sa fie diferit. Stii, tu straine, eu cred ca tu poti vedea sufletul meu. O voce far' de sunet si fara cuvinte care ar putea sa-mi faca inima sa fie impacata. "Am pacatuit" am tacut atat de mult incat suferinta pare doar o alinare, nu mai pot sa ma bucur de nimic, desi lupt atat de tare cu demonii din capul meu. Si-as vrea sa iti spun ca ma doare cand nu vezi lumina din ochii mei, as vrea sa stii ca sufletul mi-e gol si as vrea sa stii, tu, ca as vrea sa-mi vezi lumina din spatele fumului astuia gros. Sunt straina in toate universurile voastre si caut rasaritul si cumva, il gasesc, dar vezi tu, imi rapesti fiecare raza, pentru de fiecare data ma gaseste "ea"pe mine, dar cumva imi alungi visele. Si-am crezut ca luptam impreuna, am crezut ca esti aici, am crezut ca tu, straine ma auzi cumva mai bine. As vrea sa strig in gura mare ca am nevoie de o amarata de imbratisare care sa insemne ceva, as vrea sa imi zambesti mai des pentru ca o simti, nu pentru ca toata lumea  o face, as vrea sa ma vezi dincolo de ambalaj, as vrea sa simti o clipa ce simt eu, una singura si-apoi te poti intoarce in lumea ta. In lumea in care poti trai fara sa ai nicio grija. Dar nu ai vrea, asa-i? Vezi tu poate ca nici nu gandesc ce-ti scriu, caci de mult nu ti-am mai scris, si stii, lumea chiar crede ca sunt bine. Si sunt bine, dar ma simt atat de goala pe dinauntru incat nu mai stiu ce simt. Zi de zi vad in jurul meu... si vad multe pe care le-as schimba, dar nu o sa o fac.. si stii de ce? Pentru ca misiunea mea e sa iubesc tot ce-i zamislit cu dragoste, si vezi tu, e doar o singura fiinta care imi alina o parte din suferinta, pentru ca doar atat stie... n-o sa plece, nu o sa ma tradeze, dar nu ma poate intregi intru totul, desi cred ca as putea sa-mi pacalesc mintea, as putea sa-i zic sa-mi inchida infinitul. Pare imposibil, nu-i asa?
              As vrea sa stii ca as vrea sa ma duc si sa-i urlu in fata ca o dispretuiesc, ca nu sunt deloc cum isi imagineaza, as vrea sa-i spun ca nu vede decat ura, cand nici nu ar trebui s-o simta, dar vezi tu, am sa-mi pastrez crampeiul de fericire pentru mine. Si stii de ce? Pentru ca desi am o aripa franta, inchei scrisoarea asta zicandu-ti ca mi-am sters lacrima, mi-am salvat ultima rasuflare, am zambit, cantecul trist s-a terminat, caci vezi tu, nimic nu ma poate dobori, nici macar tu. Acum imi pot inchide ochii linistita, si nu in modul sinistru si trist, in modul visator si frumos, pentru ca nici macar tu nu-mi potifura fericirea... nici macar tu.. nici macar voi...

                                                                             
                                                                       Cu drag va dau uitarii pana data viitoare.

Vreau o viata noua!

Am trait in intuneric si frig atata timp si in sfarsit a trebuit sa ies la lumina.Timid, imi deschid ochii si incerc sa realizez ce inseamna realitatea.Respir un aer nou.Aud voci care ma primesc cu caldura in lumea asta.Am speranta si optimism.Imi doresc sa am o viata linistita ca cea dinainte sa apar in lumea voastra.Cu lacrimi in ochi caut iubirea si vocea care m-a determinat sa-mi doresc sa lupt.

Timp apasator ce imi ingreunezi pleoapele, curma-mi suferinta si lasa-ma sa sper!Lasa-ma sa descopar fericire si caldura si ajuta-ma sa ingrop ura.

Sunt un suflet mic si nevinovat care nu vrea decat sa traiasca.. unde e fericirea pe care mi-o promiteau toti in ceruri?Unde sunt oamenii puri si sinceri la care pretinzi ca m-ai trimis?

Imi inchid ochii pentru o secunda.As vrea sa fie altfel.Cu un gust amar constat ca nimic nu e cum mi-am imaginat.Oamenii din jurul meu poarta masti ingrozitoare si traiesc cu impresia ca imi pot pacali inima.De ce oamenii refuza fericirea?

Am strans o cupa de lacrimi de suferinta dupa numai cateva secunde de viata noua. Ce anume te face pe tine, omuletule sa tresari? Ce te face fericit? Ce anume iti incalzeste sufletul?

Iubeste-ma neconditionat si nu uita ca sunt deja in sufletul tau.

Blestem

Negru albastrui,

Iubire si ura,

Amurg inghetat,

Iti simt rasuflarea.

Tacere de mormant,

Flori ofilite,

Ochi intredeschisi

Larimi sarate.

Te sarut, te sufoc

Te ucid, te iubesc,

Fantoma a trecutului

Ce-mi usuca sufletul.

Umbre meschine intr-un infinit inchis.

Am luat-o de la inceput.Un nou an, o noua sansa, un nou drum.

Mi-am dat seama de un lucru pe care as vrea sa il impartasesc cu voi, cei care ma cititi.Am incercat si incerc zi de zi sa fiu "perfecta" pentru toti din jurul meu..pentru prieteni, pentru familie, pentru vecini, pentru rude..pentru toti.Si doare ca ma straduiesc atat de tare sa imi deschid sufletul si sa imbratisez un inceput nou,in care ma regasesc mai matura si mai constienta...si realizez ca tot ceea ce mi-am propus nu a rezolvat nimic.Oamenii din jurul meu stiu doar sa raneasca si atat.Chiar si oamenii care se presupun ca te iubesc conditionat sau "sunt programati genetic" sa fie buni cu tine si sa fie sinceri.Tocmai aceia iti vor raul si mi se pare absolut inuman.M-am saturat sa ma lupt cu ce simt si cred cu adevarat doar pentru ca mi-e teama de reactia celor din jur.Inconstient, imi fac rau mie doar pentru ca mereu am pus pe primul loc gandurile oamenilor si nu ceea ce simt.Mi-am inchis sufletul si inima si incet incet am ajuns atat de rece incat nu mai simt nimic.Nici suferinta, nici bucurie, nici macar caldura celor care m-au iubit neconditionat in absolut orice circumstanta.Indiferent de cum as fi si cum m-as purta si ce-as simti...oricat de multe sacrificii as face tot va exista cineva care sa doreasca sa imi faca rau..nu neaparat prin fapte ci prin vorbe.Nu mai stiu sa lupt si nu mai stiu sa ma bucur de fericire.Si ma trezesc in fiecare dimineata cu zambetul pe buze apoi ma uit in gol si ma gandesc ca va trebui sa ma port iara ca un robot perfect pentru cei care ma vad.Pana si acasa mi-e greu sa fiu eu insami de frica sa nu dezamagesc pe cineva.Si-am incercat sa pun capat luptei asteia continue cu "binele ideal".Si vreau sa urlu in "gura mare" prin intermediul postarii asteia ca m-am saturat sa fac parte din tiparul asta idiot.O sa fiu exact asa cum sunt:o sa spun ce vreau, o sa simt ce vreau, o sa zambesc si o sa plang si o sa ma lupt sa fiu fericita pentru mine, nu pentru voi.Fericirea mea consta in optimismul zamislit din ura pe care am acumulat-o prin rautatile oamenilor.Sunt un om fericit pentru ca imi doresc sa fiu asa.In sfarsit mi-am gasit sufletul pe care l-am cautat dupa umbrele de langa mine.Traiesc zambind.

Fila de jurnal:Adio, eu!

Buna dimineata.

Ma trezesc cu greu si astazi, dar parca cu o pofta mai mare de viata decat de obicei.Soarele timid imi mangaie chipul si ma invioreaza incet. Zambesc. Azi va fi o zi buna si productiva...sau cel putin asa sper.Am inceput sa fiu mai optimista?Nu, doar ca mintea mea e mult mai lucida si incepe sa castige in fata inimii mele ranite. E mai bine asa...cel putin pentru moment e cel mai bine pentru mine.

Ma indrept spre oglinda mare din baie. Privesc un chip palid, in refacere, un chip chinuit de vreme mai mult decat ar trebui. In relitatea voastra sunt doar o adolescenta rebela care pare mereu fericita si fara nici o grija. Dar eu imi privesc sufletul schingiut de demonii sentimentelor. E trist si uita mereu ca inca traieste. Uneori am impresia caar vrea sa piara si sa ma lase sa-mi duc veacul doar condusa de ratiune. Il inteleg. Sufera mult mai mult decat trebuie, iar asta e numai vina mea..

Zambesc.Azi, imi pun in cap sa fiu "eu"... adevarata 'eu', vechea mea fiinta pe care trebuie sa o dezgrop din mizeria asta de univers complicat. Dar stiti ce? O sa reusesc. De ce? Pentru ca ca intotdeauna obtin ce vreau.De ce sa fiu in continuare un suflet stingher care e ranit si urla dupa afectiune cand pot fi din nou o persoana puternica, stabila, verticala si rece. De ce rece? Pentru ca e cel mai bine pentru mine in momentul asta. Voi fi bine, pentru ca viata m-a invatat sa nu uit niciodata sa lupt. Si lupt pentru mine, pentru pacea mea interioara. Lupt ca sa nu ma autodistrug. As pleca departe de lumea asta numai ca sa imi gasesc un loc unde sa-mi ling ranile si sa-mi indrept greselile. Lumea e nedreapta, iar aparentele castiga din pacate mereu. De data asta aleg sa particip intens in batalia cu mine si imi doresc sa-mi recastig identitatea.

Sentimentele mele raman la fel, dar aleg sa le arunc intr-un cufar vechi cu amintiri pe care sa-l redeschid doar atunci cand inima si mintea mea vor ajunge sa dicteze la fel. Nu-mi doresc decat sa primesc aceleasi zambete si incurajari de la persoanele care ma tin departe de coma suferintei.Imi doresc sa fiu urata si batjocorita in continuare de cei care ma dispretuiesc doar pentru a ma face si mai puternica.

Sunt actorul ce-si va gasi replicile si poetul care va desena versuri multicolore pe foaia alba a infinitului. Voi reusi pentru ca desi ziua asta aparent a inceput stangace, vor veni zile ce ma vor intari treptat .

Se apropie Craciunul.Melancolica, vars o lacrima si ma pun din nou sa dorm.Capitol incheiat.

Dezbraca-ma de tine

Visez in fiecare noapte de ceva vreme..si visez acelasi lucru:te visez pe "tine".Nu visam mai deloc inainte, dar de cateva zile ma bantui pana si in universul meu minunat.Si nu e corect, sa stii. Incerc sa te uit si sa te sterg din memoria mea, incerc sa uit tot ce tine de tine dar ma urmaresti constant. De fiecare data te apropii de mine din ce in ce mai mult...imi privesti chipul asa doar cum tu stii si imi mangai sufletul cu soapte dulci si margaritare de fericire.Nu am mai simtit atata lumina si caldura de cand m-ai alungat din sufletul tau.Imi zambesti, parca esti mai fericit ca niciodata si nu reusesc sa inteleg daca eu iti pricinuiesc fericirea sau daca doar amintirea mea te alina.Ma cuprinzi cu bratele tale puternice hotarat sa nu imi mai dai drumul.Ma invalui in vraja ta neinteleasa si ma saruti cu atata caldura incat sangele meu clocoteste iar trupul meu devine sclavul mangaierilor si sarutarilor tale.Nu am crezut niciodata in povesti dar visul meu alaturi de tine depaseste orice infinit al iubirii eterne si pure.Stiu ca esti doar o iluzie cu care imi hranesc inima asta rece si putreda de atatea rautati si in tot intunericul din capul meu apari mereu ca o lumina care ma invaluie atat de frumos si armonios incat as prefera sa mor si sa visez asa pentru eternitate.Nu imi daruiesc doar trupul ci si inima mea, caci nimeni nu o poate mangaia asa cum faci tu.Nu imi doresc sa ma trezesc dar realitatea mea bolnava ma cheama inapoi.Te-am pierdut din nou dar parfumul tau mi-a ramas intiparit pe trup si pe perna pe care am udat-o cu lacrimi de fericire.Sunt o fiinta transparenta in lumea in care ma inconjoara si realizez ca amintirea ta imi invie simtul pentru viata.Nu pot sa beau din amintirea ta, nu ma pot hrani cu sarutarile tale..!Ma amagesti!Dezbraca-ma de tine!

Bang, bang you're dead

Ma trezesc amortita parca dintr-un vis infinit.Imi deschid incet ochii cu o greutate enorma,parca refuzand sa pasesc in spatiul finit al realitatii.Imi dau seama ca noaptea adanca ma invaluie din toate partile si ma tine captiva in jocul sau murdar.Ma ridic din pat si pasesc usor spre geam. Luna mi-e din nou sfetnic mut. O privesc uimita urland in disperare sa ma auda cineva, dar parca tipatul meu nu are rezonanta decat in capul meu...Imi zambeste trist si ma urmareste atent. E singura pe care o mai am aproape, e singura care imi face inima de piatra sa mai tresara uneori. Un cantec neinteles, cu versuri parca extraterestre imi mangaie portativul inimii, iar noaptea continua sa ma tina captiva in tristetea si monotonia sa. Realizez ca am devenit un robot care a uitat sa simta, sa iubeasca, sa zambeasca,sa traiasca... Nici macar lacrimile propriului meu chip nu mai exista; m-au renegat pana si ele...Nu imi mai gasesc nicio slipire in ochi, nu-mi mai simt sangele cald inundandu-mi trupul infim. Sunt ca un schelet uitat de lume intr-un cosciug mizer si ieftin. Din toata atmosfera sufocanta imi descopar ultimul zambet, ultimul sentiment de speranta si optimism...se schimba atat de multe lucruri in interiorul meu incat am impresia ca sunt doar un suflet stingher martor la propria-mi moarte. Gasesc totusi speranta si in acelasi timp simt cum lumina palida a lunii imi mangaie obrajii monocromatici si umerii reci. Ma gandesc la viitor si nu pot vedea nimic pe moment. Imi simt din nou inima zbatandu-se si urland de disperare in zgomotul asta mut al lumii in care ma aflu. Vrea sa fiu fericita!? Ma uit in oglinda si zaresc un chip luminos, parca fara nicio grija, fara nicio pata de tristete. Ce stupide sunt aparentele in universul asta! Interiorul mi-e umplut de insecte dobitoace care nu vor sa ma lase sa traiesc dar exteriorul e curat ca lacrima...Si nu pot sa pierd acum!Nu!Ratiunea si inima sunt in momentul de fata dusmani de moarte. Ar trebui sa fiu slaba si sa te mai astept? Sau sa ma resemnez ca viata mea e asa cum e si sa pasesc mai departe? Pasesc mai departe caci sunt un suflet rece care a uitat de sentimente colorate. In versuri albe si versuri negre iti soptesc grotesc ca te-am omorat odata pentru totdeauna!

"In ziua ce vine, poate ma vei asculta.

Am ales si rau si bine.

O parte din mine las in grija ta.

Nopti fara vise, intrebari fara raspuns,

Imi trezesc din amintire sufletul ascuns."

Dezumanizare

În apus de soare,

ca-ntr-o dimineaţă rece,

stau singură şi ascult tăcerea morbidă

şi parcă tot ce mă-nconjoară a murit.

Amintirea ta îmi bântuie visele

încât nu-mi mai pot mişca inima.

Aud ecoul tăcerii tale incolore

pe perna mea.

Corpul mi-e străin de propria-mi minte

şi nu vrea nicicum să simtă.

Doar fiorul vocii tale surde

mă mai face să tresar uneori.

Încă-mi şopteşte inima ta în vis,

şi-ţi simt ura rece lângă umăr,

nici măcar să te sărut nu pot,

căci mi-ai încătuşat buzele cu întuneric.

Viata, asa cum este ea

Îmi deschid ochii trezindu-mă parcă dintr-un vis veşnic şi ma gândesc la cât de crudă este lumea în care trăim...crudă, nedreaptă şi scurtă.Mă gândesc şi acum la cât de neaşteptată e soarta noastră şi mă gândesc în acelaşi timp la Vladuţ (Vlad Stephen Pruteanu) care a plecat de lângă noi zilele trecute şi pur şi simplu nu-mi pot reveni nicicum şi nu pot să înteleg de ce mor persoanele la care ţinem enorm şi de ce se duc cei care nu merită...Şi am realizat de când a murit că nu ştim să ne apreciem viaţa şi nu am învăţat incă să ne bucurăm de fiecare clipă alături de familie şi prieteni.Ne ocupam timpul urându-ne unii pe ceilalţi şi ne batjocorim de fiecare dată când avem ocazia...Şi iată că vine şi pedeapsa..pierdem oameni cărora am mai vrea să le spunem un cuvânt de îmbărbătare, am mai vrea să îi imbraţişăm pentru ultima oar şi să le spunem că ne pare rău pentru greşelile noastre...şi nu mai reusim pentru că suntem prea ipocriţi şi lacolmi şi nu ne putem înlătura orgoliul nicicum.Oare e drept?

Citeam azi o postare pe care Vladuţ a postat-o pe blogul lui cu ceva timp înainte de a muri şi nu-mi pot reveni nici acum.Şi am învăţat chiar de la el, indirect, că nu ar mai trebui să pierd nici macar o clipa din viaţa mea şi că ar trebui să invăţ să mă apreciez în primul rând pe mine iar apoi să îi apreciez mai mult pe cei din jurul meu căci viaţa ne rezervă căi ciudate şi din păcate de cele mai multe ori tragice...Aşa că dragii mei cititori...nu mai pierdeţi niciun minut din viaţa voastră!Bucuraţi-vă de orice moment ca şi când ar fi ultimul!

P.S: Odihneşte-te în pace, Vlad şi nu uita că sunt sute de oameni care îşi vor aminti de tine în fiecare zi şi vor zâmbi mereu ştiind că sufletul tău e alături de al lor!

Did I ever existed?

Citisem cu cateva minute in urma un comentariu pe care mi l-a dat o fata pe blog si mi-am dat seama ca are extrem de multa dreptate..."Spend your life with who makes you happy , not with who you have to impress".
Si ma gandesc..oare nu asa e?Incercam intotdeauna sa impresionam si sa atragem atentia,sa ne batem joc mai apoi de persoane chiar daca nu asa suntem doi,dar doar pentru ca ne hranim orgoliul cu suferinta altora.Mi-am dat seama ca singuratatea e un tunel surd in care nu te poti misca decat in 2 directii: sa mergi mai departe sau sa te simti mizerabil si sa te indrepti incet incet spre o depresie.Si va intreb..oare merita sa ne schimbam si sa impresionam pe toata lumea?Am incercat intotdeauna sa neg ca nu sunt o persoana perfecta si am tras de mine sa incerc sa fac lucrurile cat mai bine.Pentru ce?Probabail ca nici nu mai conteaza.Avem tendinta de a calca in picioare zambetele si momentele frumoase din viata noastra si sa ne prefacem ca nu ne pasa.Ei bine...mie imi pasa.Si mi-am dat seama ca fericirea poate ca nu ma vrea in gradina ei si atunci prefer sa fiu ok si sa nu fiu fericita decat sa ma simt mizerabil pentru o lume in care tot timpul voi cadea si va veni un moment in care nu o sa ma mai pot ridica pentru ca lumea e prea cruda.De ce ne hranim cu suferinta altora?Pentru ca conteaza mai mult sa tipi dupa atentie decat sa admiti ca poate nu e totul cum crezi.Nu suntem oameni suntem doar niste roboti care se programeaza in timp.In care moment existam cu adevarat?

The story of my life.

Acest articol contine expresii care pot parea sau pot duce la situatii lacrimogene.Aceasta nu este intentia mea.Aviz celor care se emotioneaza mai rapid.

Simt nevoia sa fac anumite afirmatii si sa clarific anumite situatii(subliniez faptul ca nu imi plang de mila si nici nu cer compasiune!)pe care nu multi dintre voi le stiti.Nu tin neaparat sa imi fac publica viata mea sau parte din ea,dar scriind aici e singura modalitate prin care ma pot exterioriza fara sa imi fie frica de reactii..sau de comentarii rautacioase.

O sa incep prin a spune ca am crescut de la 6 ani doar cu mama si cu sora mea din motive mai mult sau mai putin importante,de aeea motivul am sa-l tin doar pentru mine.Asadar am crescut intro familie doar de fete si am avut o copilarie care m-a pregatit pentru viata de adolescent si pentru cea de adult.Am invatat sa ignor toate comentariile rautacioase din partea celor care ma tachinau si am invatat ca cel mai bine e sa iti porti singur de grija.Familia m-a invatat sa nu aspir la ceva ce nu pot avea niciodata,iar astfel am fost crescuta modest, dar nu mi-a lipsit niciodata nimic.Am avut parte de caldura din familie si lucrurile necesare "supravietuirii".Am avut vise si aspiratii ca orice copil dar am avut intotdeauna in cap doar ceea ce conta.

Am fost in generala un copil bun,mi-am implinit o parte din vise si mi-am castigat respectul fata de colegi si profesori.Nu am fost niciodata favorizata din cauza situatiei mele materiale si cu atat mai putin din cauza celei familiale;am vrut mereu sa fiu tratata ca un copil normal ca si ceilalti colegi ai mei.Nu am avut parte de o copilarie ca ceilalti..inconjurata de jucarii si zambete, ci mai degraba am avut parte de o copilarie care m-a pregatit sa-mi dezvolt anumite indeletniciri si simturi..Am avut grija de mine si de sora mea mai mica timp de multi ani cat timp mama muncea si nimeni nu a avut vreodata habar de asa ceva...Am fost fericita ca am reusit sa invat bine si sa aspir la un liceu bun.Timida si fara incredere in mine nu am avut aspiratii foarte mari desi la "nivelul" meu de atunci nu trebuia sa imi fac griji.Am ajuns in final la liceu, la liceul de informatica unde mi-am dorit sa ajung inca din clasa a cincea.Pe vremea aia aveam doua burse,pentru care muncisem din greu pe parcursul anilor..si nimeni nu a stiut.Am invatat sa-mi intretin familia si sa zambesc si sa fiu cu capul sus mereu ...am fost mandra ca am crescut intrun mediu care nu mi-a facut niciodata rau,ci dimpotriva m-a invatat sa fiu mai responsabila si mai matura.

M-am maturizat la o varsta frageda si am facut anumite lucruri pe care ar fi trebuit sa le fac mai tarziu,dar nu am regretat niciodata faptul ca am crescut fara un parinte.Multi dintre apropiatii mei sau ai familiei mele tot timpul ne admira..si mai mereu se mira..de faptul ca am supravietuit...mi se pare cinic.Am ajuns pana aici pentru ca inauntrul meu sunt o luptatoare si nu am aratat niciodata ca imi lipseste ceva sau ca eu cheltui 10 lei intro saptamana si nu 100 de lei ca majoritatea.Nu am avut niciodata pretentia de a-mi dori sau a cere ceva ce nu mi se cuvine.M-am obisnuit "modesta" si fara prea multe complicatii.Si totusi sunt o fiinta care iubeste la fel de mult ca oricare persoana normala..pentru ca ma consider normala si la fel ca ceilalti si nu vreau sa fiu compatimita sau sa-mi arate cei din jur mila doar pentru ca situatia mea e mai "nefericita" din punctul lor de vedere.

Spun toate lucrurile astea nu pentru a impresiona, ci pentru a lamuri o data pentru totdeauna anumite lucruri.Nu vreau sa schimb nimic la mine.Vreau sa raman aceiasi fetita cresuta de mama,puternica si luptatoare si vreau sa mi se acorde aceiasi atentie ca si pana acum(adica normala nu exagerata).Sunt o luptatoare si o sa reusesc mai devreme sau mai tarziu sa-mi ating toate scopurile.

P.S:Cu lacrimi in ochi spun mandra ca nu regret nimic din tot ce mi-a oferit viata pana acum.

Silent scream

Nu inteleg de ce!Tu nu pricepi!Nu,pricepi ca ma doare atat de tare...Si jur ca-n viata mea nu mi-a mai fost dor de tine in halul asta..Nu mai suport..Mi-e dor de vechea "eu"..mi-e dor de vechea "tu",de old us... mi-e dor de tot.De tot ce am cladit impreuna,toate zambetele,toate lacrimile,toate momentele fericite si mai putin fericite,de tot ceea ce inseamna iubire nepatata de tot ce-i in jur,nici nu mai stiu ce simt sau ce vreau.Oare de ce lucrurile frumoasa dureaza atat de putin,de ce nimic nu dureaza la nesfarsit si de ce nu pot avea totul?De ce nu ma lasi sa fiu fericita si fara tine?De ce?Cum am ajuns aici,de ce am ajuns aici?Oare iubirea chiar e otravitoare?Oare toate momentele pe care le-am petrecut impreuna s-au dus?Si daca nu s-au dus...unde le-ai pastrat?Unde ai aruncat toate zilele noastre,doar ale noastre.Erai singura mea alinare,erai singura care imi stergea cel mai usor lacrimile,esti singura care ma facea fericita,erai singura pe care o iubeam.Si acum sunt singura,nu te mai am deloc,nici macar amintirile frumoase,caci mi-e teama ca pentru tine nu mai insemn nimic.Poate ca asa a fost sa fie,dar nu e corect,nu e corect,intelegi??Nu mai pot fi cu adevart fericita daca nu esti si tu fericita pentru mine...Sunt singura in universul asta nesfarsit..nesfarsit de crud...si cat de mult te-am iubit...cat de mult!Doar eu stiu.Si oare lacrimile mele nu mai inseamna nimic?Mi-e dor de zambetul tau..mi-e dor de imbratisarile calde si de ploaia aia...Mi-e dor de momentele petrecute impreuna,doar noi,mai stii?Atunci cand nimic nu conta inafara de mine si de tine.Si inca te iubesc,mai mult decat ma iubesc pe mine,si desi toti sunt impotriva mea,nu mai am puterea sa imi pese,pentru ca nici macar tie nu iti mai pasa...As vrea sa fi acum langa mine,sa radem si sa plangem amandoua,sa ne zicem una alteia ca am fost niste fraiere si totul sa fie ca atunci.Dar nu putem fi la fel,asa-i?De ce nu ramanem mici?De ce timpul trece si imi cicatrizeaza sentimentele?De ce nu mai esti?De ce...?Nu sunt un intreg fara tine...

Obsesii

Incerc sa imi impun anumite lucruri si uneori imi dau seama ca nu pot trece peste ..trecut de exemplu.Uneori inca ma bantuie chipul tatalui meu.. si nu inteleg de ce,nu il mai vreau inapoi,desi inainte il vroiam chiar daca sustineam tare si raspicat ca il urasc.Dar mi-am dat seama ca de fapt"iubirea"pentru el era un fel de obsesie.Obsesia de a avea doi parinti.Inca ma deranjeaza asta.Inca imi doresc sa tai 11 ani din viata mea si sa-i vad chipul iar,sa imi imaginez de data asta o familie fericita,o familie unita..nu doar suferinta.M-am saturat de suferinta si de mila pe care mi-o impartasesc cei care imi cunosc trecutul.Am crescut,sunt destul de matura sa imi dau seama ca trecutul imi otravea gandirea si am trecut peste,trebuia sa depasesc momentul.Cosmarurile pe care le-am avut de-a lungul timpului au trecut,nu mai sunt atat de convinsa ca il vreau inapoi.Nu vreau un tata care sa ma cumpere..vreau un tata care sa imi fie alaturi si sa-mi spuna ca e mandru de mine..ca e mandru de noi,de mine si de Lorena.Nu mai vreau abslut nimic,nu mai am absolut nimic sa-ti cer,tata,nici macar asta nu o pot spune.Esti un strain care nu a stiut niciodata ce inseamna sa fi parinte cu adevarat,un strain pe care l-au interesat doar barurile,bautura si banii,niciodata familia..niciodata.Si mi-e teama..mi-e teama ca sa cresc si o sa am o familie si o sa imi fie frica ca voi ajunge ca mama.Nu vreau asta...de aceea obsesia mea pentru tine se incheie aici.Adio,straine!Adio.

Life,without you!

O iubesc si-atat!

Dumnezeule mare!As vrea sa va impartasesc o postare de pe blogul surorii mele,sincer,e prima data in viata mea cand imi dau lacrimile citind o postare de pe un blog oarecare.E prima oara cand il citesc....Zau ca sunt confuza acum.Si-mi pare rau.

"Ce este suferinta?E ceva de nedescris.E ceva ce tot persista.E acel sentiment care vine intr-una la tine pentru a-ti strica buna-dispozitie.Cand aud acest cuvant imi vin in minte "lacrimi","tristete".Suferinta vine atunci cand nu te astepti.Suferinta e cauzata de cele mai multe ori de cei pe care-i credeai prietenii tai adevarati,prieteni de nadejde.Suferinta poate fi cauzata si din cauza lucrurilor pe care le faci,si din cauza lucrurilor pe care cei din jurul tau le fac negandindu-se la consecinte.Suferinta pentru mine inseamna ceva cumplit.Suferi atunci cand esti mintit.Suferi atunci cand minti.Suferi atunci cand iubesti prea mult,suferi atunci cand te implici prea mult,suferi cand faci ceva gresit,suferi atunci cand pierzi pe cineva drag,suferi atunci cand sora/fratele tau plange,suferi atunci cand nu ti se acorda nici macar o singura sansa,oricat de mica ar fi aceasta,suferi atunci cand esti obligat sa faci lucruri pe care niciodata nu ai fii in stare sa le faci,suferi atunci cand uiti de ceva poate important,suferi atunci cand ranesti pe cineva cu vorbe,suferi atunci cand afli adevarul,care intotdeauna doare,suferi atunci cand stii ca nu ai nici o sansa si iti faci iluzii,e totul in capul tau,in lumea ta,suferi atunci cand vezi ce se intampla in jurul tau,suferi atunci cand iti doresti sa faci ceva dar nimeni nu te lasa,suferi atunci cand stii ca ai dreptate dar nimeni nu e de acord cu tine,suferi atunci cand cineva vorbeste urat despre tine,despre familia ta,suferi atunci cand esti singur,suferi atunci cand nu mai esti in stare sa faci nimic,suferi atunci cand vezi lumea cat de trista e,suferi cand te uiti in oglinda si iti vezi defectele,suferi atunci cand realizezi ca nimeni nu te asculta,suferi atunci cand te simti in plus,suferi atunci cand crezi ca se termina totul,stiind ca tu nu ti-ai terminat "treaba" ,suferi cand esti bolnav,suferi din cauza ta,suferi neascultand,suferi atunci cand cineva isi bate joc de tine si tu nu zici nimic inghitand in sec.Suferi cand ajungi sa-ti zici "Vreau sa mor!"."

Cuvintele astea ma implica si pe mine,mai mult sau mai putin..N-am crezut ca sufera atat de mult,zau ca nu mi-a dat seama..Sunt distrusa.

Macar mai lasa-ma sa sper

Incerci sa ma convingi ca inca ma aflu intr-un cerc vicios care ma otraveste cu ura celei de care ti-am povestit..si totusi ma intreb cat de bine ma cunosti?Desigur e mult prea ciudat sa crezi ca am ajuns sa traim intr-o lume unde toti sunt prefacuti,toti sunt mincinosi..si totusi..ce ne face diferiti?

Poate ca perfectiunea exista,eu cred ca toti visam sa fim perfecti si sa avem de toate.Copilaresc gand.Incerci sa imi dai de inteles ca sunt o copila care nu stie ce vrea de la viata?Te inseli.Continui sa imi spui ca o sa regret ca am luat anumite decizii..si ce daca ..e viata mea si teoretic pot face orice.Nu imi pot stapani mania si ma oftic ca nu reusesc sa te fac sa crezi ca pot depasi si momentele grele din viata mea.Obsesia ta pentru mine o fi de vina?Sau ti-e frica sa vezi ca intr-adevar sunt diferita.Da,sunt diferita,si fir-ar!Cand mama naibii o sa intelegi asta?Desigur,sunt prostuta,oh da,mult prea prostuta...si credula.Tu chiar te poti schimba?Tu chiar ma intelegi?Ce ciudata e lumea asta..ce persoana ciudata esti tu...Imi bantui visele de cateva zile si simt ca nu mai pot scapa de tine...lasa-ma in pace,te rog,lasa-ma in pace..Altfel...altfel nu stiu,dar sunt sigura ca o sa reusesc sa scap de obsesia pentru tine.Inca vreau sa aflu cine esti.Vreau sa stiu de ce iti pasa...sau de ce nu iti pasa..Imi pierd mintile,incet incet devin paranoica.Sunt sigura ca e din cauza ta.Si tot nu inteleg de ce atunci cand imi amintesc de tine zambesc.E bizar.Macar lasa-ma sa sper ca esti persoana pe care o astept sa-mi indrume pasii.Lasa-ma sa traiesc cu senzatia ca m-ai ales pe mine ca fiind muza.Lasa-ma sa sper ca o sa ma salvezi..

I bruise easily...