Rise from the ashes

        Suntem oameni, suntem buni si suntem rai si cateodata nu realizam cat de mult cantaresc actiunile noastre. Luptam in fiecare zi cu demonii din adancul sufletului si exista situatii cand nu ne dam seama cand ranim pe cineva chiar si cu cateva cuvinte aruncate in aer.
       Suntem robotii fortati de societate sa-si inhibe sentimentele si actiunile benefice bunastarii vietii pe care am vrea s-o avem, ne e teama sa fim sinceri cu noi insine cateodata, ne e teama sa iubim, sa fim fericiti, pentru ca fugim de nefericire si dezamagiri. Luptam in fiecare zi cu lupii din jurul nostru si sunt si batalii pe care le pierdem inevitabil cu viata, ca deh asa trebuie uneori, dar ce e important e sa stim sa constientizam ca e doar o batalie, nu e razboiul cu insasi viata.
       De multe ori m-am aflat in situatia de a simti ca totul se prabuseste in jurul meu, si nu de multe ori am avut impresia ca tot ce mi se intampla e rau desi poate circumstantee indicau altceva, dar pe parcursu vietii, incet, incet am ajuns a concluzia ca si in lucrurile negative intalnite in viata de zi cu zi exista si parti bune, sau parti din care poti invata sa te ridici, sa tii capul sus si sa zambesti asteptand o noua provocare. In felul asta pot spune ca am ajuns sa fiu un om puternic, sau cel putin creierul meu a constientizat ca nu e poti avea pe toate, dar asta nu inseamna ca nu poti spera la ceva mai bun in ziua urmatoare. Roboti sau nu, trebuie sa ajungem sa ne bucuram si de zilele senine, de prieteni, de familie, iubiti si tot ce e bun pe lumea asta. Da, aripie ingerilor pot fi frante dupa numeroase batalii, da suntem oameni si gresim, dar trebuie sa stim sa ne cerem si iertare noua insine in primul rand ca sa putem trece peste toate hopurile. Nimeni nu spune ca e usor sau ca a fost vreodata usor, la urma urmei parca a ramas cumva intiparit in mintea nostra ca asa ar trebui sa fie.
         Dar oare nu avem si noi ceva de spus in privinta asta? Ba eu cred ca da si putem schimba multe daca ne uitam si a cei din jurul nostru si daca luptam pentru tot ce inseamna entitatea noastra. Lumea e crea, cruda, nemiloasa si e in stare sa te calce in picioare atunci cand ai cazut, dar nimeni nu-ti poate ua demnitatea si tot ce crezi pana in punctul maxim.
         Asa ca, voi, toti oamenii frumosi, plini de calitati si puternici din lumea asta, nu disperati, in orice moment aveti pe cineva mereu anga voi, daca nu fizic, spiritua cu siguranta. Sunt aici, sunteti acolo si asta e tot ce conteaza.


Crede in tine.

Ce e iubirea sau de ce iubim!?

          " Ce este iubirea? " o intrebare care intotdeauna e in mintea fiecaruia dintre noi, o intrebare la care uneori nu stim sa raspundem sau mai degraba nu ii putem gasi un raspuns care sa reflecte in totalitate sensul pe care il are cu adevarat. Asta va fi o postare in genul ce cred eu ca este cu adevarat si e pur din opinie personala.
Si dupa cum urmeaza, iubirea sau dragostea poate fi de mai multe feluri: iubirea fata de familie sau prieteni, iubirea fata de iubit/a, sot/sotie samd sau iubirea fata de proprii copii. Ideea de baza e ca ne nastem ca sa atingem apogeul iubirii si de creem un scop din a reusi sa simtim un sentiment acre sa ne copleseasca existenta. De ce iubim? Pentru ca vrem sa ne simtim intregi ca fiinte in lumea asta care parca in ultima vreme a uitat sa zambeasca si sa fie fericita.
          Iubirea este sentimentul suprem pe care am ajuns sa il ating in viata asta sau cel putin asa mi-a soptit inima ca am facut-o.
         Iubirea este un tel pe care ni-l intiparim in inima si minte inca de cand vedem pentru prima data timizi lumina zilei atunci cand ne nastem si incet incet, pe masura ce inaintam in viata ajungem sa simtim din ce in ce mai mult felurite sentimente, printre care... si iubirea. Prima data ne indragostim de glasul duios al mamei, de privirea ei blanda si de vocea heruvimica atunci cand ne sopteste ca suntem cea mai de pret comoara, si da, prima data i-am spus mamei " Te iubesc " si copil fiind am simtit ca e cel mai frumos lucru pe care ti-l poate oferi existenta- sa ajungi sa simti cu toata fiinta ca-ti iubesti parintii, apoi, desigur fratii si surorile.
          Depasesti cumva stagiul copilariei si ajungi sa-ti faci prieteni - putini, dar pe care ii vei avea o viata intreaga. Un alt fel de iubire, un alt fel de simt, o iubire care nu se poate masura in cuvinte fara valoare si sincer nu ma simt in stare sa descriu in cateva randul sentimentul de afectiune (putin spus) pe care il am fata de prietenii cei mai valorosi. si-am trecut prin foc, bucurii, lacrimi ( de tristete sau bucurii), ne-am batut in cuvinte grele iar mai apoi am realizat ca numai impreuna suntem un intreg, si impreuna putem depasi orice frica si orice obstacol care ne-ar face nefericiti. Prietena mea, prima mea iubire si cea care are in inima mea un loc pentru eteritate, pentru ca oricum am fi si oriunde ne-am afla tot suntem in mintea celeilalte, chiar daca timpul nu reuseste niciodata sa ne tina partea.
           Ajungi sa te maturizezi, incet, dar sigur si in viata fiecaruia dintre noi, mai devreme sau mai tarziu apare "el"sau apare "ea ". Si in momentul ala realizezi ca tot corpul tau, tot ce esti pana in momentul ala trece la un alt nivel. si-ncepi sa simti- nu stii exact ce- dar pe zi ce trece ajungi sa zambesti mai mult, ajungi sa crezi ca-ti poti depasi conditia umana si ca poti sa-ti implinesti primul vis: sa iubesti.
         Si iubesti... si iubesti atunci cand te trezesti dimineata la prima ora, si nu conteaza ca ai dormit putin sau mult, dar primul gand va fi intotdeauna pentru persoana ce ti-a "umblat" la ticaitul inimii. Si privesti pe fereastra si soarele nu ti se pare ceva sec si simplu, ti se pare ca parca si el danseaza cu toate ganduri-le tale incurajandu-te sa traiesti ziua respectiva ca si cum ar fi ultima- si ultima intr-un sens pozitiv. Si simti ca toate celulele din corpul tau iti zic ca esti un om diferit de ziua de ieri, pasesti spre o alta incapere si simti cum fluturii din stomac iti inunda tot sufletul cu bucurie. si realizezi ca viata a fost atat de darnica cu tine.. si traiesti clipa...
         Iubesti atunci cand in ochii celuilalt iti vezi jumatatea buna, pentru ca cealalta jumatate, parte negativa din tine, e infima in ochii lui (ei ), si simti ca ai inceput un nou capitol din viata ta, unul care ai vrea sa dureze pana vei incepe o alta viata pe un alt taram. Iubesti atunci cand zambesti in fiecare zi cu pofta si iubesti atunci cand plangi de fericire ca ai auzit prima oara " Te iubesc"si simti cum fiecare particula din corpul tau se bucura cu tine- un moment pe care il pastrezi in suflet, il inchizi in cufarul de sentimente si astepti a doua oara, mai emotionat ca niciodata sa auzi din nou, si din nou, si iti doresti sa auzi in fiecare secunda si in fiecare moment doar ca sa te poti agata de sentimentul ala cat mai mult.
          Iubirea iti poate deschide poarta spre perfectiune, o perfectiune umana dintre doua fiinte care ajung sa depaseasca tot ce e in jurul lor prin simplul fapt ca si-au contopit sentimentele intr-o singura entitate.
          Iubirea poate insemna si suferinta atunci cand mintea iti otraveste gandurile, si ca un om nebun, fara-de-minte, ajungi sa pierzi- atunci realizezi ca tot ce ai acumulat pana atunci ramane in cufarul tau si astepti sa mai fie deschis inca o data. Iubirea e cruda si amara, e dulce si glorioasa si trebuie sa alegi exact cum vrei sa fie. Pentru ca stii, poate fi exact asa cum iti doresti daca asta e ce vrei cu adevarat.
          Robotizandu-ne in ultima perioada, ajungem sa uitam sa fim oameni buni, deschisi, iubitori, ajungem sa uram tot ce e in jurul nostru uneori fara nici un motiv, de cele mai multe ori ne gasim scuze... unele care conteaza altele.. care nu si uneori, doar de dragul situatiei si doar de dragul normalului ajungem sa confundam sentimentul asta de dragoste.. si spunem "Te iubesc"ca o caseta stricata care a uitat sa mai rosteasca si altceva.
         Mi-am dorit multa vreme sa nu mai iubesc... sa fiu un om rece, vertical, de neatins sentimental pentru a nu putea fi doborata de oamenii rai din jurul meu, dar cumva, universul "mi-a scuturat" pe gene un miracol, o minune care sa lupte cu toti demonii din interiorul meu si sa ma faca sa simt din nou- asa am ajuns intreaga. Apogeul sentimentului de iubire a aparut atunci cand am devenit mama. Nu mi-ar ajunge toate expresiile de pe lumea asta si-nc-o lume sa va descriu ce simt in fiecare zi. Nu am iubit niciodata mai mult decat o fac acum si simt si va marturisesc ca nu sunt un om intreg, dar dragostea pe care o primesc de la fiul meu umple toate golurile din inima mea incat uneori am impresia ca nu am nevoie de altceva pe lumea asta, simt ca as putea muri in orice moment ( metaforic vorbind ) si as putea sa fiu cel mai fericit individ de pe planeta asta.
        Si totusi... tu de ce iubesti?
       

Cliseu

       
  S-a mai dus o parte din noi o data cu sfarsitul verii. S-a dus mirosul proaspat al soarelui care ne magaia crestetul, umerii goi si zambetele perfect pictate pe chipul nostru. Asfintitul pare mai rece si mai distant, parca s-a creat o noua lume in jurul nostru, una care pare nesigura pe moment.
Imi lipsesc diminetile de vara cand ne trezeam impreuna atinsi maiastru de caldura gingasa a soarelui, imi lipsesc ploile scurte de vara cand alergam fericiti ca doi copii care s-au afundat in universul copiilor.
          Totodata toamna asternuta pe poteca noastra pare ca aduce un nou inceput care sa ne marcheze un alt capitol in povestea noastra. Padurea isi schima incet incet mantaua si se pregateste si ea sa fie colorata intens de toamna ce bate la usa.
          Mi-as dori ca inceputul asta sa ne ofere la fel de multa fericire ca toate momentele pe care le-am petrecut impreuna urmarind rasaritul si marea linistita care ne completa povestea.
Privesc ploaia si parca contureaza o melodie trista care-si ia ramas bun de la vara care s-a dus mult prea repede anul asta, si totodata ludic ii ureaza bun venit lui "septembrie" care urmeaza sa ne ghideze spre o alta sfera a fericirii.
           Totusi, tu pari neschimbat, ai aceiasi ochi blanzi, acelasi zambet cald, inca esti invaluit de fericire si asta e un lucru bun. Cliseic as putea spune si stii foarte bine ca sunt genul de persoana care uraste cliseele, mai ales pe cele emotionale, dar cumva accept situatia asta si ma simt confortabil.
          Daca stau bine sa ma gandesc parca nu i-as ura inca  bun venit lui septembrie pentru ca asta ar denota ca ma complac cu toate schimbarile care apar odata cu instalarea toamnei si asta nu inseamna doar noi procese, inseamna degradare, tristete, pana si natura din jurul nostru ne oglideste ca-si schimba mantaua.
          In final, va trebui sa ne complacem cu tot ce avem in jurul nostru si sa incercam sa depasim " raceala" care ne inconjoara si sa ne "incalzim" cu sentimentele calde pe care le avem de impartasit, sa ne bucuram si de ploile reci, de soarele timid, de asfintitul care inca ne picteaza un zambet, de rasaritul care inca ne face sa ne simtim romantici.
" Wake me up when september ends " !

         

Pierduti in praf de stele - part III

Scena III- reluare și continuare

"Mă uit în ochii tăi și încerc să îmi imaginez că vrei să-ți răspund cu același sentiment, aceeași privire calda.. n-o pot face și nu vreau sa-ți mint sufletul amăgindu-l cu sentimente și trăiri amare... asta sunt și asta voi fi"
"Nici nu știi cât de mult te-nșeli. Teama e doar o mică piedică... fiecare ființa care are un suflet viu se teme să iubească  Iubirea atrage durere, iubirea alină durere. Trebuie să alegi tabăra  Eu, un umil individ îndrăgostit  aleg să mă sacrific. Știu că o să sufăr  dar sunt un om atât de puternic, încât nu mă interesează  Dragostea și căldura unei făpturi cum ești tu, mă face să tresar și să-mi doresc să sufăr. E grotesc și nedrept, dar lasă-mă să te iubesc. Lasă-mă să te ridic atât de sus încât atunci când o să cazi, sau să cădem amândoi, o să radem stupid la cât de idioți am fost. Lasă-mă să te iubesc."
Cade cortina. Începuturile sunt întotdeauna un eșec  dar nu genul ăla de eșec care te face să renunți, ci genul ăla de eșec care te face să lupți pentru tot ceea ce-ți dorești. Ei, aparent o pereche total nepotrivită, a ales să lupte... de ce? Pentru că niciodată nu e loc de "nu". Întotdeauna e loc de "hai sa încercăm împreuna". Chiar dacă nu o să meargă vei știi și veți știi că măcar ați încercat. Amarul greșelii voastre puerile nici nu va mai conta. Iubirea? Se construiește  se simte, se demonstrează  Atunci când vrei sa te contopești cu un suflet care îți luminează ființa pana în adâncuri, nimic nu mai contează... pentru că atunci, lumea înseamna doar "voi".
"Lasă-mă să te iubesc"

                                                                                       

"Ești deja în universul iubirii mele... te-am lăsat în inima mea."

Umbre meschine intr-un infinit inchis.

Am luat-o de la inceput.Un nou an, o noua sansa, un nou drum.

Mi-am dat seama de un lucru pe care as vrea sa il impartasesc cu voi, cei care ma cititi.Am incercat si incerc zi de zi sa fiu "perfecta" pentru toti din jurul meu..pentru prieteni, pentru familie, pentru vecini, pentru rude..pentru toti.Si doare ca ma straduiesc atat de tare sa imi deschid sufletul si sa imbratisez un inceput nou,in care ma regasesc mai matura si mai constienta...si realizez ca tot ceea ce mi-am propus nu a rezolvat nimic.Oamenii din jurul meu stiu doar sa raneasca si atat.Chiar si oamenii care se presupun ca te iubesc conditionat sau "sunt programati genetic" sa fie buni cu tine si sa fie sinceri.Tocmai aceia iti vor raul si mi se pare absolut inuman.M-am saturat sa ma lupt cu ce simt si cred cu adevarat doar pentru ca mi-e teama de reactia celor din jur.Inconstient, imi fac rau mie doar pentru ca mereu am pus pe primul loc gandurile oamenilor si nu ceea ce simt.Mi-am inchis sufletul si inima si incet incet am ajuns atat de rece incat nu mai simt nimic.Nici suferinta, nici bucurie, nici macar caldura celor care m-au iubit neconditionat in absolut orice circumstanta.Indiferent de cum as fi si cum m-as purta si ce-as simti...oricat de multe sacrificii as face tot va exista cineva care sa doreasca sa imi faca rau..nu neaparat prin fapte ci prin vorbe.Nu mai stiu sa lupt si nu mai stiu sa ma bucur de fericire.Si ma trezesc in fiecare dimineata cu zambetul pe buze apoi ma uit in gol si ma gandesc ca va trebui sa ma port iara ca un robot perfect pentru cei care ma vad.Pana si acasa mi-e greu sa fiu eu insami de frica sa nu dezamagesc pe cineva.Si-am incercat sa pun capat luptei asteia continue cu "binele ideal".Si vreau sa urlu in "gura mare" prin intermediul postarii asteia ca m-am saturat sa fac parte din tiparul asta idiot.O sa fiu exact asa cum sunt:o sa spun ce vreau, o sa simt ce vreau, o sa zambesc si o sa plang si o sa ma lupt sa fiu fericita pentru mine, nu pentru voi.Fericirea mea consta in optimismul zamislit din ura pe care am acumulat-o prin rautatile oamenilor.Sunt un om fericit pentru ca imi doresc sa fiu asa.In sfarsit mi-am gasit sufletul pe care l-am cautat dupa umbrele de langa mine.Traiesc zambind.

Viata, asa cum este ea

Îmi deschid ochii trezindu-mă parcă dintr-un vis veşnic şi ma gândesc la cât de crudă este lumea în care trăim...crudă, nedreaptă şi scurtă.Mă gândesc şi acum la cât de neaşteptată e soarta noastră şi mă gândesc în acelaşi timp la Vladuţ (Vlad Stephen Pruteanu) care a plecat de lângă noi zilele trecute şi pur şi simplu nu-mi pot reveni nicicum şi nu pot să înteleg de ce mor persoanele la care ţinem enorm şi de ce se duc cei care nu merită...Şi am realizat de când a murit că nu ştim să ne apreciem viaţa şi nu am învăţat incă să ne bucurăm de fiecare clipă alături de familie şi prieteni.Ne ocupam timpul urându-ne unii pe ceilalţi şi ne batjocorim de fiecare dată când avem ocazia...Şi iată că vine şi pedeapsa..pierdem oameni cărora am mai vrea să le spunem un cuvânt de îmbărbătare, am mai vrea să îi imbraţişăm pentru ultima oar şi să le spunem că ne pare rău pentru greşelile noastre...şi nu mai reusim pentru că suntem prea ipocriţi şi lacolmi şi nu ne putem înlătura orgoliul nicicum.Oare e drept?

Citeam azi o postare pe care Vladuţ a postat-o pe blogul lui cu ceva timp înainte de a muri şi nu-mi pot reveni nici acum.Şi am învăţat chiar de la el, indirect, că nu ar mai trebui să pierd nici macar o clipa din viaţa mea şi că ar trebui să invăţ să mă apreciez în primul rând pe mine iar apoi să îi apreciez mai mult pe cei din jurul meu căci viaţa ne rezervă căi ciudate şi din păcate de cele mai multe ori tragice...Aşa că dragii mei cititori...nu mai pierdeţi niciun minut din viaţa voastră!Bucuraţi-vă de orice moment ca şi când ar fi ultimul!

P.S: Odihneşte-te în pace, Vlad şi nu uita că sunt sute de oameni care îşi vor aminti de tine în fiecare zi şi vor zâmbi mereu ştiind că sufletul tău e alături de al lor!

Silent scream

Nu inteleg de ce!Tu nu pricepi!Nu,pricepi ca ma doare atat de tare...Si jur ca-n viata mea nu mi-a mai fost dor de tine in halul asta..Nu mai suport..Mi-e dor de vechea "eu"..mi-e dor de vechea "tu",de old us... mi-e dor de tot.De tot ce am cladit impreuna,toate zambetele,toate lacrimile,toate momentele fericite si mai putin fericite,de tot ceea ce inseamna iubire nepatata de tot ce-i in jur,nici nu mai stiu ce simt sau ce vreau.Oare de ce lucrurile frumoasa dureaza atat de putin,de ce nimic nu dureaza la nesfarsit si de ce nu pot avea totul?De ce nu ma lasi sa fiu fericita si fara tine?De ce?Cum am ajuns aici,de ce am ajuns aici?Oare iubirea chiar e otravitoare?Oare toate momentele pe care le-am petrecut impreuna s-au dus?Si daca nu s-au dus...unde le-ai pastrat?Unde ai aruncat toate zilele noastre,doar ale noastre.Erai singura mea alinare,erai singura care imi stergea cel mai usor lacrimile,esti singura care ma facea fericita,erai singura pe care o iubeam.Si acum sunt singura,nu te mai am deloc,nici macar amintirile frumoase,caci mi-e teama ca pentru tine nu mai insemn nimic.Poate ca asa a fost sa fie,dar nu e corect,nu e corect,intelegi??Nu mai pot fi cu adevart fericita daca nu esti si tu fericita pentru mine...Sunt singura in universul asta nesfarsit..nesfarsit de crud...si cat de mult te-am iubit...cat de mult!Doar eu stiu.Si oare lacrimile mele nu mai inseamna nimic?Mi-e dor de zambetul tau..mi-e dor de imbratisarile calde si de ploaia aia...Mi-e dor de momentele petrecute impreuna,doar noi,mai stii?Atunci cand nimic nu conta inafara de mine si de tine.Si inca te iubesc,mai mult decat ma iubesc pe mine,si desi toti sunt impotriva mea,nu mai am puterea sa imi pese,pentru ca nici macar tie nu iti mai pasa...As vrea sa fi acum langa mine,sa radem si sa plangem amandoua,sa ne zicem una alteia ca am fost niste fraiere si totul sa fie ca atunci.Dar nu putem fi la fel,asa-i?De ce nu ramanem mici?De ce timpul trece si imi cicatrizeaza sentimentele?De ce nu mai esti?De ce...?Nu sunt un intreg fara tine...

Because I could never let you go

Prietenii ... cei mai de pret de pe lumea asta...N-as putea sa dispar pur si simplu asa cum vor ei si sa-i pierd pe cei care imi sunt alaturi chiar daca sunt suparata,fericita,trista sau nemachiata.

N-as putea sa-i pierd caci mi-e teama ca nu voi mai gasi alte persoane precum ea sau el.

Ea,Any,cea mai buna prietena a mea..O iubesc din tot sufletul si fara ea nu mi-as imagina restul zilelor.Fara ea nu as mai putea zambi asa cum o fac in fiecare zi.Pentru mine inseamna mai mult decat familia,a fost langa mine indiferent de situatie,m-a sustinut chiar si atunci cand era trista sau suparata,cu ea,totul pare ca are solutie,nu exista nefericire ci doar momente de cumpana.Cu ea as vrea sa imbatranesc alaturi ca prietene de nedespartit,la ea as vrea sa fug atunci cand va trebui sa spun"Il iubesc",pentru ca ea ar fi prima care m-ar sustine si mi-ar spune zambind.."O meriti."

Fara prietena mea cea mai buna probabil ca nu as sti ce inseamna prietenia adevarata..cu ea am invatat sa iert oricand si chiar daca doare.O iubesc fara doar si poate si nimeni nu ar putea sa ma faca sa renunt la ce am cladit impreuna timp de 5 ani.

El,Bogdan,prietenul meu.Cel de care ma indragostesc pe zi ce trece mai mult.Cel care ma intelege si ma sustine pentru ca ii face placere nu pentru ca e obligat.Cel care ma face sa rad chiar daca nu am niciun chef si cel cu care as sta non-stop doar pentru o imbratisare sau un sarut.Cel la care nu as renunta pentru ca ma face sa ma simt bine in largul meu si cel caruia abia astept sa-i spun "Te iubesc" si sa-mi raspunda la fel...Cel de care mi-e dor mereu,chiar daca trec doar 2 zile,si asta pentru ca stie cum sa te tina aproape si cum sa te faca sa-l vrei din ce in ce mai mult.Cel cu care as risca orice,oricand,oriunde.Ma amuza chiar si atunci cand ma tachineaza sau rade de lucrurile marunte care ni se intampla.Cel cu care as sta treaza doar ca sa ma bucur cat mai mult de timpul petrecut impreuna.

Fara ei nimic nu ar mai fi la fel.